Noaptea de schimbare

Te rog, iubito, seara, fă-mi cafeaua,
Am noaptea întâlniri de gradul trei,
Mă contrazic cu cei ce trag perdeaua
Voind să-mi fure gânduri și idei.

De multe ori o noapte nu-mi ajunge,
La cât de greu pricep ce le explic,
Iar ei, tot încercând să mă alunge,
Îmi spun că-n argumente mă complic.

Precum prevăd, veni-vor astă seară,
Exasperați fiind că nu cedez,
Și chiar de-aceea știu că or să-mi ceară
Exemplul lor o vreme să-l urmez.

Cafeaua ce o faci să fie tare,
Nu pentru mine, știi că nu adorm,
Dar cei ce vin din marea-ndepărtare
Se plâng că au de mers un drum enorm.

Vin să îmi spună, știu, că marea miză
De o accept e loz câștigător,
Dar să renunț la cinica deviză
Că voi ceda, luptând, doar dacă mor.

Noaptea va fi altfel, neliniștită,
Știu c-am să spun, din nou, ce am de spus,
Și-am să încerc s-o las chiar risipită,
Că am deja motivul clar expus.

Mai înspre zori, să-ncerci să fii tu trează,
Aș vrea s-auzi cum ultimul cuvânt
Ucide pe acel ce nu cedează,
Cel mult prea călcător de legământ.

În zori de zi, când va veni lumina,
Va fi să știi de ce mereu spun nu,
Și asumându-mi, de-i nevoie vina,
Motiv al luptei mele vei fi tu.

Colțuri de răscruci

Pe la răscruci și pe la colț de gând
Se pare c-am ajuns să te cerșesc,
Nu te mai vreau, nici nu te mai iubesc,
Dar tot te văd, în nopți, în vis, plângând.

Fac speculații, zi de zi, pe curs,
Tot așteptând momentul oportun
Ca nu cumva eu, mie, să-mi impun.
Întoarcerea la viață prin recurs.

Aproape sunt ideii să te cer
Să mi te dea speranței unui vis
Oricât nu cred nicicând în compromis,
Oricât știu visul fad și efemer.

Dau importanță fiecărui semn
Ce pare, dinspre tine, că-i venit,
Și, mai ales, când sunt prea obosit,
Îmi este clar conjunctural îndemn.

În căutări de-atâtea ori ajung,
Și doar dorința-mi este argument
De-a defini, constant și permanent,
Un drum atât de scurt dar totuși lung.

Când sunt aproape și te văd un tot,
Mâna-mi întind și nu ating nimic,
Ziua se trece și mai mor un pic,
Că te doresc dar să te am nu pot...

Român fără Românie

Avem multe răni în suflet,

ce încep deja să doară...

Cine însă își permite

să iubească ori să moară,

Cine vrea să și priceapă

gesturi fără de cuvinte

Acceptând doar adevărul

ce-i prea simplu și nu minte?

Tot mai mult crește absurdul

nici nu știm cât se mai poate,

Nașterea nu-i sărbătoare,

morții ni-i jelim în rate,

Zilnic ne plătim avansul

unei morți triumfătoare

Contestând constant ideea

că nimic nu-i nou sub soare.

Ne ipotecăm ideea

ce e una cu speranța,

Dăm accepte umilinței,

performând intoleranța,

Astăzi are preț iubirea

și se vinde ca la piață

Dragostea la colț de stradă

este noul mod de viață...

Disperarea-i tot mai mare,

și e denumită soartă,

Pentru cei ce pun poveri,

pentru cei ce, greu, le poartă,

A iubi e o sintagmă

foarte bună de cortină,

Ori mască de altă față

pentru cei prea-plini de vină!

Azi, rar, cineva e-n stare

din iubire să și moară,

Am ajuns să fim români,

fără dragoste de țară...

Mă-nspăimântă tot ce simt...

Dar nu-mi văd vinovăția,

Eu mă simt, trăind, român...

Nu-mi văd însă România...

Grăbire spre schimbare

Grăbește-te să schimbi măcar un gând
Să poți așa, mult mai ușor a trece,
De noaptea-n care, sub o ploaie rece
Te vei trezi, fără motiv, plângând.

Cam mult aștepți și nu știi ce aștepți,
Doar construiești iluzii spre a crede
Că adevărul încă nu se vede,
Și timp mai ai ceva, cumva, să-ndrepți.

Cuvântul meu deja îți e știut,
Acum, se poate spune, din vechime,
Și nici un gest nu poate să-l suprime,
Îți este prag prea greu, de netrecut.

Gândul ți-l duci mereu spre viitor,
Dar faptele rămân cu totu-n urmă,
Stau agățate de-a rutinei turmă
Și pașii vieții-n deznădejde mor.

Schimbă-ți un gând... Și îți va fi schimbat
Mersul ce-l ai, acum, fără putere,
Și vei putea să uiți orice durere,
Avându-ți măcar sufletu-mpăcat.

Nu te gândi la vorbe, ca urmări,
Al unor fapte doar de noi știute,
Puse în contul nopților pierdute,
Și-n contul unor multe renunțări.

Adu-ți aminte vise, fantezii,
Luându-le, spre mărturii, însemne
Când din simțiri veni-vor să te-ndemne
Alte idei, alte speranțe, mii...

Astfel trăind, întregul viitor
Va fi un drum ce merge și tot merge,
Și urma lui în veci nu se va șterge,
Fiind, așa cum vrei, înălțător.

Tăcerea de zbatere

Tăcerea multă zbatere e-n tine,
Nehotărârea te-a lovit din plin,
Vrei o schimbare, vrei să-ți fie bine,
Dar să te schimbi gândești mult prea puțin.

Din frică poate, ai ajuns retrasă,
Și în balanță pui același gând,
Că nici nu vezi, de parcă nu îți pasă
Că-i toamnă iar, și iarna e la rând.

Mi-e teamă de enorma repetare
A unor fapte fără de câștig,
De-aceeași, prea-știută-ți întrebare,
De ploaie, de-ntuneric și de frig.

Normală-ți e dorința spre departe,
Spre locul ce, firește, e al tău,
De-aceea-ți spun de pragul ce desparte
Un bine absolut de totul rău.

Gându-mi fugar nu stă să te aștepte
Te vrea mergând un drum ce-l ai de mers,
Că pasul mic e greu să ți-l accepte,
Știind că poți fi tu un univers.

Nehotărâtă ești și nu ai pace,
Cu tine ești, din plin, într-un război,
Într-un război al viselor buimace
Ce duce adevărul în noroi.

Te duci, te-ntorci, găsești o întrebare
La care crezi că îi găsești răspuns,
Dar mai apoi îți cauți o scăpare,
Intrând într-un absurd de nepătruns.

Și zbaterea începe în tăcere,
Tu zbaterii tăcute te dedai,
Uitând de tine, fără de putere,
Pierdută de destinul ce îl ai...

Din nou, amici...

Voi, dragi amici ce v-amintiți, din nou,
Că fost-am vreme multă împreună,
De ce acum îmi spune-ți că-s erou,
Și vestitor de nouă vreme bună?

Văd că vă pare simplu și banal
Să-mi lăudați și ce-am greșit în viață,
Dar vreți să cred că totul e real,
De nu devin, în mod fatal, paiață?

Mă uit la voi... Mă-ntreb de nu-s tâmpit,
V-aud vorbind și iau ca și-ntâmplare
Timpul trecut cât nu v-am auzit,
Și n-am știut că dragostea vi-i mare...

Îmi povestiți ce credeți c-am uitat,
Îmi amintiți ce spus-am altădată,
Dar vă-ntrebați de ce m-am împăcat
Și par că-mi am dorința resemnată...

Am fost mereu aici, dar n-ați știut
Să mă-ntrebați de viață ori de moarte,
Aș vrea să sper că poate n-ați putut
Sau ați crezut că sunt deja departe...

Dar parcă simt că totul e-n alt fel,
Simt dinspre voi un iz de falsitate,
Căci mi-e știut că m-ați numit tembel
Prin vorbe multe aruncate-n spate.

Și ce n-ați spus ați dat de înțeles,
Uitând că roata vieții se-nvârtește,
Gândindu-mi cu-n extrem dezinteres,
Sentința celui ce, trăind, greșește.

Acum vorbiți și mă găsiți, din nou,
Ca și cândva, trecut printr-o furtună,
Mă lăudați... Îmi spuneți că-s erou
Și vestitor de nouă vreme bună...

De dor de drum

Unde să vin nu-i cazul să îmi spui,
Drumul, deja, mă duce către tine,
Chiar și ideea lui îi aparține,
Și timpul stă la îndemâna lui.

Să nu îmi spui nici când ai vrea s-ajung,
Că-mi am, de dor, reperele fixate
Și orele trec bine numărate
Ca nu cumva să-mi fie drumul lung.

Nici cum ai vrea să fiu să nu îmi zici,
Toate vor fi cum îți dorești să fie,
Ideea e-n perfectă armonie
Cu îngerii ce-ți sunt, mereu, complici.

Să nu îmi zici nicicând că-ți este dor,
De dorul tău mi-e noaptea tot mai mare,
Și greu îmi e să-ncerc să am răbdare,
Mă simt o simplă piesă din decor...

Altceva zi-mi, dar nu ca să cerți,
Că viața-mi este prea dezordonată,
Spune-mi să vin, să uit ce-a fost odată,
Spune-mi că poți de toate să mă ierți.

În loc de fugă

Abia ți-am spus că nu ai timp să fugi,
Vin vremuri, dintr-odată, foarte grele,
Tu, încă, verbe din trecut conjugi
Și te întrebi de moartea unor stele...

Trecutul e trecut, nicicum altfel,
Nu-și are nici un drum spre mai departe,
Oricât îți este visul de rebel,
Mort este tot ce a ajuns la moarte.

Te poți întoarce unde ai mai fost
Așa cum poți să mergi doar înainte,
Sau încotro îți vine, brusc, în minte,
Dar ai să vezi că multe nu au rost.

Să nu mai fugi este îndemn și sfat,
Venit dintr-a firescului porunca,
Ca să nu-ți ai de furcă și-ntru muncă
Spre a-ndrepta ce este de-ndreptat.

Când vorba a venit deja ți-am spus
Că toate stau în simpla-ți hotărâre
De a-ți lăsa privirea-n coborâre
Dar inimii găsindu-i drum în sus.

Îți vin aproape, uneori mai des,
Știindu-te mereu cumpănitoare
Între apus de lună și de soare,
Prin motivații pline de exces.

Și în răscruci știindu-te că stai,
Când gândului îi dai motiv din lume,
Vin iar la tine și îți spun pe nume
Avântul înspre fugă să ți-l tai.

Și iar îți spun că nu ai timp să fugi,
Oricât plătești absurdului arvună,
E timpul rânduiala să-i distrugi,
Ne este dată calea: împreună...