Decont de criză

Chiar dacă azi ne-am rupe viața-n două,
Uitând să mai plecăm pe-același drum,
N-ai să ajungi vorbind de-o viață nouă,
Mereu vei fi cu mine, ca acum.

Oricând, în miez de fapte, o-ntrebare,
Îți va zdrobi simțirea cu peceți
Făcând să simți că-n orișice urmare
Mă porți în pântec pentru zeci de vieți.

În vise vei mai spune că-ți e bine,
Și-ți vei dori într-una să visezi
Tocmai atunci când vei fugi de mine,
Spunându-ți că nu-i cazul să mă vezi.

Știindu-mă veghindu-te în noapte,
Vei tot gândi că nu e drept să vrei
Să te-nsoțești cu mincinoase fapte
Și să te minți că n-ai alte idei.

De-ar fi s-alegi acum o altă cale
Convinsă că îți poate fi reper,
Trezite se vor vrea idei banale
În contul adevărului din Cer.

N-ai cum să fii mireasa unor clipe
Ce nu îți e venită ca și dar,
Cel mult de poți deda unei risipe
Spre pierderi de speranțe în zadar.

Va fi să-ți fie soarta însă dreaptă,
Și n-ai să poți departe să te duci,
Știind că-n tine cel ce sunt te-așteaptă,
Dându-ți motiv să nu stai în răscruci.

Nimic nu-ți poate fi întru schimbare,
În tine sunt, cu tot ce-s eu, totem,
Doar riști înspre o viață viitoare
O binecuvântare în blestem.

Stindard de ornament

Conștiința nu se schimbă prin machiaje,
Sub fard obrazul e, la fel, pătat,
Și nici ideea noilor miraje
Nu-l face mai frumos ori mai curat.

Urma de fapte e mereu prezentă,
Se vede-n pasul pus șovăitor,
În lacrima ce ochilor e-absentă
Când cei ce-s drepți, fără de vină, mor.

O linie prea bine conturată
Pusă pe chip cu rost demonstrativ,
Nu poate da dovezi că e urmată
Oricând, oricum, în mod imperativ.

Și nici culoarea, variind nuanțe
Din gri plecând, prin palide culori,
Nu șterge umbra marii aroganțe
Bazată de concluzii și erori.

Oricât de neted chipul se voiește,
Emblemă nu devine nici un fard,
Nici când lumina-n el se oglindește
Mimând o fluturare de stindard.

Cum doar privirii dă, o clipă, seamă
Contextuala spumă-a unui val,
Așa și fardul în desfrâie cheamă
Pe cei ce cred, o biată plută, mal.

Schimbarea nu se face peste noapte,
Cu-n studiat obiect de ornament,
Când, pe fațade, urma multor fapte
Arată al trăirii argument.

Exonerarea de porunci

Nu mi-am depus nicicând candidatura,
Nu m-am lasat de oameni angajat,
Știind cât de completă-i anvergura
Când nu-i doar un obiect de măsurat.

Îmi place totdeauna vremea bună
Și mă feresc de lungi, ori dese ploi,
Nu sunt potrivnic vieții împreună,
Când unu și cu unu-nseamnă doi.

Am mers pe drumuri, multe, zi și noapte,
Și nu mai dorm de mult cu-adevărat,
Purtând cu mine, în urmări de fapte,
Tot ceea ce, trăind, am învățat.

Vorbesc puțin de mersul mai departe,
Departe știu cinstit cum să ajung,
Chiar dacă lupt pe viață și pe moarte
Furtunile din cale să-mi alung.

În câte știu încap idei destule,
Și încă este loc pentru mai mult,
Ba chiar transpuneri logice-n formule
A ceea ce e, oarecum, ocult.

Nu-s angajat sub nici o altă formă
În slujba celor ce ne dau porunci,
Și nici n-am viața strânsă într-o normă,
Adept al unei controlate munci.

Câte-am făcut și câte am a face
Sunt pașii multor urme din trecut
Și nu ideea unui om ce zace
Voindu-se prin alții cunoscut.

Sunt sinonim cu propria mea vrere,
Nu-s la cheremul oamenilor mici,
Al celor ce-și doresc măcar putere
Spre vindecarea propriilor frici.

Hârtia de dovadă

Unii îmi cer hârtii, să am dovadă
Că sunt cu acte ce în viață sunt,
Că nu au altă cale să mă creadă
Cât nu am părul alb, măcar cărunt.

Ei cred că o bucată de hârtie
Îmi poate defini al minții gând,
Și pot, de-n ea, cu litere se scrie,
Să fiu, cum zic, un simplu om de rând.

Degeaba le vorbesc, le spun că poate
Ceva-n ideea lor este greșit,
Ei tot găsesc, să-mi pună bețe-n roate,
Un crez ce nu-i niciunde pomenit.

Am nume, e firesc, am și prenume,
În evidențe știu că sunt un cod,
Dar se insistă că-n această lume
A dovedi că-s eu nu-i un alt mod.

Hârtia ce o am, oficială,
Că m-am născut, ca om, în mod real,
Nu-i îndeajuns, e pusă la-ndoială
Chiar dacă e un act original.

Că la-ndoială-s pus, prin recurență,
Nu-i ceva nou, ba chiar nu mă mai mir,
Nici că lipsește minima decență
Al celor ce și-n gând sunt în delir.

Exist și sunt, nu-n formă aparentă,
Exemplul ce-i, plin de dovezi, atu
Al semnului, ca urmă și amprentă,
De-a da răspuns mai mult de Da ori Nu!

Unii îmi cer hârtii... N-au cum să creadă
Că fiecare om e unicat,
Iar Dumnezeu nu dă hârtii dovadă
Ca să se simtă bine un ratat.

Prietenie cu singurătatea

Singurătea-mi e prieten bun
O simt că îi sunt drag și mă răsfață,
Spunându-mi c-avem ceva în comun,
Zi după zi, în prag de dimineață.

Mă știe că n-am cum să o refuz,
Că o accept chiar și-n intimitate,
Și când în glumă-mi zice că-s ursuz
Eu o întreb de cât să-ndure poate.

O iau cu mine, peste tot o plimb,
Pot spune chiar că este mult umblată,
De amintiri, în noapte, facem schimb,
Chiar mă și mir cât e de cultivată.

Oricât aș vrea s-o mint sau s-o înșel,
Ea stă aproape, blândă, răbdătoare,
Ba chiar acceptă viața în alt fel,
Știe și ea cât e de schimbătoare.

Schimbări de fac, nu-și are pas grăbit,
Efectele, din umbră, urmărește,
Și chiar mi-arată punctual, țintit,
Când așteptarea-n vorbe nimerește.

Și cum nimic nu-i vine-a sta în loc,
Revine și nimic nu-mi reproșează,
Eu îi mai zic de gazul pus pe foc,
Când lângă mine, seara, se așează.

De veghe-mi stă când uit să mai veghez
Un gând ce s-a lăsat sedus de stele
Dându-mi putere să mă recreez
Știindu-mă, de mult, știut de ele.

La bine, ori la rău, prieten bun
Vorbesc cu ea când nu mai am cu cine,
Și tot pe ea furia mi-o răzbun,
Acceptă tot să-mi fie mie bine.

Sub cruce, preș

Aud vorbind pe mulți că duc o cruce,
De care siguri sunt că nu-i a lor,
Ori că, trecând în noapte o răscruce
Au fost împinși pe-un drum rătăcitor...

Îi văd plângând, spunând oricui i-ascultă,
Că nici nu știu ce drum au apucat,
Dar siguri sunt c-au mers o vreme, multă,
Simțind că toată lumea i-a uitat.

Vorbind de cruce, se privesc cu ură,
Dar cer a fi văzuți ca bravi eroi,
Ce lupte-au dus, de mare anvergură,
Fugind și de furtuni și de noroi.

Iar alții, plini de crasa aroganță
A celor ce nimic n-au împlinit,
Fac semnul crucii-n sens de ignoranță,
Văzând în cel cinstit doar un tâmpit.

Și-n vorba ce o vor a fi dovadă
Științei lor de lumile de sus,
Se circumscrie rolul de fațadă
Ce-l dau ideii prin cuvântul spus.

Pun laudei puteri nemăsurate,
Țipând idei de care n-au habar,
Chiar dacă, ucigând cu mâini curate,
Pe unii-i duc a trece în zadar.

Vorbind de cruce fac, din nesimțire,
Gesturi ce lasă sufletul pătat,
Mimând chiar surogatul de iubire
Celor ce văd perechea un păcat.

Cruci peste tot se pun și ele-arată
Că nimănui nu-i pasă de au rost,
Mulți cred că viața-i astfel mai curată
Când preșul pentru fapte-i adăpost.

Definitoria măsură

N-am pierdut nimic din amintiri,
Drum din ele-mi fac spre înainte,
Știu că remușcări am în priviri,
Fruntea-mi încruntată să-mi alinte.

Din senin, de multe ori, mi-e dor
De ceva ce vrea să se repete,
Și mă simt un simplu muritor
Definit de faptele concrete.

Uit de vise tocmai când visez,
Abia treaz le iau pe toate-n seamă
Conștient fiind că le urmez
Vreau, nu vreau, ideea lor mă cheamă.

Sunt un tot și-mi știu trecutul tot,
Și mi-l văd prin noul drum, prin fapte,
Arătându-mi dacă vreau și pot
Să devin un altul peste noapte.

Nu-s nimic mai mult, deloc altfel,
Tot trecutu-mi este mărturie
N-am avut și nu m-am vrut model,
Iar reproș de fac, îmi fac doar mie.

N-am pierdut nimic... Am adunat
Amintiri, idei, învățătură,
Și spun azi că timpu-i măsurat
Prin urmarea sa ca aventură.

Trecere prin treceri

Trecem mereu, suntem așa cam toți,
Suntem doar timp ce, fără de măsură,
Vede în fapte niște cinici hoți
Și le răspundem cu dispreț și ură.

Cu-avânt te treci, dar să te vezi nu vrei,
Îți spui doar vorba ce, firesc, te minte,
Crezând că poți să mergi doar prin idei
Spre un retoric, legic, înainte.

În viziuni există un reper
Fixat de-aceași logică puhavă,
Ce vede desfrânarea un mister
Al celui ce e bun și de ispravă.

Așa sunt multe și suntem și noi
Surprinși de un noian de argumente
Ce ne aduc în minte mari nevoi,
Prin simpla existență elocvente.

Și-s toate într-un fel ori în altfel,
Timpul pierdut e-ajuns a fi ispravă
Când mintea îi găsește scop și țel
Prin umpleri de pahare cu otravă.

Fixați într-un real determinist
Avem doar ipotetic tentative
De a privi trecutul optimist
Și viitorul prin alternative.

Totu-i normal și întru tot firesc
Când doar prin treceri visul iei în seamă
Și vezi că-n jur mai toate-mbătrânesc
Plătind, cu viața, trecerile-n vamă.

Finalul e final, nu-i cu retur,
Concret și dur, real prin definire,
Dar acuzat mereu că-i prematur
Netrecător și fără părtinire.

Greu, în treceri

Greu va fi să treci de-această stare,
Derularea faptei e reper
Că împiedicarea-ți este mare
Și aici, pe-acest pământ, și-n Cer.

Drumul ți-e mereu în altă parte,
Și te-aprind idei de vag moment,
Când îți sunt aproape ești departe,
Doar absurdul pare consecvent.

Te oprești și-ți spui că nu se știe
Unde pleci și când o să ajungi,
Că nimic nu e ce-ai vrut să fie,
Și-n nesomn ți-s nopțile prea lungi.

Gândul greu din rătăciri revine,
Îți găsește ochii-nlăcrimați,
La vedere lacrima-i mai ține,
Înspre căutări fiind pkecați.

Greu va fi, îți spun încă o dată...
Căi prea multe, ca și drum, nu sunt,
Dar odată e ca niciodată,
Tu ești calea până-n amănunt.

Mersul înspre marea coborâre
Poți să-l faci a fi urcușul dur,
Dacă-ți ai concreta hotărâre
De-a uita de-al gândului sperjur.

Dincolo de viața înspre lume
Stă întregul timp deja trecut
Cu-ncordări și replici fără glume
Ce în cuie clipe au bătut.

Tu ești calea, drumul e în tine,
Nu-i deloc mai greu decât a fost,
A fost greu, urmează a fi bine...
Hai, dă-mi mâna... Vezi al vieții rost...

Clarul în nuanțe

Nu știu de ce am gându-nfrigurat,
Și-mi este frig de mă gândesc la tine,
Fără să vreau mă simt îndurerat,
Mi-e mult prea clar că nu îți este bine.

Văd Cerul meu cu orizont senin,
Pe Cerul tău văd norii de furtună,
E-atât de greu să tac, să mă abțin
Când văd că, fără noimă, se adună.

Și nori tot vin, și vin de peste tot,
Pe umeri greutatea lor te-apasă,
Că nu mai știi nici umerii ce pot
De duc atât și încă nu se lasă.

Mi-adun tăcerea toată la un loc,
Măcar în vis să poată să-ți vorbească,
Sau să se-aprindă, să se ardă-n foc
Să nu-ți mai fie frig, să te-ncălzească.

Nu pot să fiu absent, protocolar,
Când văd părerea-ți prea încrâncenată
Într-o absurdă trecere-n zadar,
Și tot înspre dezastru avântată.

Ape se simt că-ngheață-n jurul tău,
Abstractul e mai mult decât o boare,
Aproape stai cu rău și mult prea rău,
În jurul tău e-un zid de închisoare.

Chiar de-ți vorbesc tu nu mă mai auzi,
Privirea-ți e spre orizont pierdută,
Ochii, de lacrimi, ți-s de-a pururi uzi,
Și vrei să crezi că lupta nu-i pierdută...

Îți spun și eu că nu-i nimic pierdut,
Însă îți spun cu altfel de nuanțe,
Că poți avea mereu numai trecut,
Dar niciodată clare concordanțe.

Confuzie de întrebare

Sunt întrebat ce am și ce-am avut,
Punctată e ideea de avere,
Iar eu răspund că am ceva trecut
Dar am doar viitorul în vedere.

Mi se arată clasicul model
Al omului ce a trecut prin viață
Și strângător a fost, în orice fel,
Ca un pescar pândind prin copci de gheață.

Sau mi se dau exemple, chiar mai mult,
Povești cu luxul lor de amănunte,
Sunt parcă obligat să le ascut,
Când vor cu gândul lor să mă confrunte.

Eu recunosc, sunt chiar laudativ
Spre cei ce viața-și au în altă formă,
Dar și așa, nu văd nici un motiv
Să-mi am trăirea-ncorsetată-n normă.

Ce-am adunat lumește e puțin,
În banii lumii nu e o valoare,
Esențe pure care-mi aparțin
Și întru totu-mi sunt împlinitoare.

Le-am adunat cu timpul, bob cu bob,
Trecând prin toate și-nvățând din toate
Să nu fiu oală spartă ori un ciob,
Ori cel ce se-mbulzește dând din coate.

Grămadă s-au făcut, s-au înmulțit,
Chiar au rodit, uitând să dea de veste,
Argumentând în mod amănunțit
Ceea ce azi mi-e viața ca poveste.

Mereu sunt întrebat, mereu răspund,
Cu-același sens, cu țintă spre avere,
Că am ajuns deja să mă confund,
În mod tacit, cu-a lumii nevedere.

Restul de dor

Mi-e dor de-o primăvară ce-a trecut,
O primăvară mult prea timpurie,
În care firul ierbii de-nceput
A fost eternității mărturie.

De mult aștept, o alta n-a mai fost,
Cu-așa zăpadă albă ce-ntr-o noapte,
Pesemne negăsindu-și nici un rost,
A renunțat la-ndemnu-i înspre fapte.

Și-mi este dor de grâul răsărit
De sub un alb ce l-a păzit în iarnă,
Spre rod și pâine de călduri zorit
Ca liniștea în case să aștearnă.

Ani au trecut și grâu pe câmpuri văd,
Dar nu-l mai văd crescând cu bucurie,
Azi parcă-și are drum înspre prăpăd,
Nemaiștiind ce pâine o să fie.

Mi-e dor, mult dor, de floarea de castani
Ce m-a lăsat s-o văd în prag de seară
Când căutam prin treceri este ani
Hotare ce unesc, nu doar separă.

Văd revenind idei ce-n zori de zi
Mi-erau însemn cu rost de prevestire,
Și semne despre vremea ce va fi,
Venind, din viitor, ca amintire.

Îmi este dor de drumul înspre munți
Încorsetat de mersul prin pădure,
De ape repezi ce-alergând sub punți
Privirea, se făceau, că vor să-mi fure.

Ceru-i înalt, pământul e rotund,
Trecutul drept de amintiri își cere,
Mi-e dor de întrebări și să-mi răspund...
Dar n-am ce face... Restul e tăcere...

Semn de iarnă cu tăgadă

Se-arată semn de iarnă cu tăgadă,
Ba ninge, ba nu ninge, ba e ger,
Chiar soarele se-arată să revadă
De este pe Pământ precum în Cer.

De peste tot ne vin schimbări de vreme
Și noi n-avem nici un cuvânt de spus,
În loc de argumente-aud poeme
În cinstea celor ce se cred că-s sus.

În zori de zi un vânt teribil bate
De undeva din nord, spre est sau vest,
E vestea ce urgent e-o noutate
Spusă cu ton de relativ protest.

N-avem nici un motiv de-mpotrivire,
Împotrivirea e un gest suspect,
Când vine vorba de înzăpezire
Vina se dă pe factori indirect.

Ploi înghețate sunt o nouă modă,
Orice-i plouat e probă de mulaj,
Experiment sau, poate, o metodă
De-ai denigra pe cei ce au curaj.

Se-aude doar tăcerea care geme
Sub apăsarea marilor poveri,
Ori zbaterea în multele probleme
A celor ce visează doar averi.

Iar dacă dă-ntr-un fel să se-ncălzească,
Apar, pe la răscruce, cârtitori
Ce, măsluind trăirea omenescă,
Văd semnul unor veșnice erori.

Și se ajunge viscolul să vină
De după cum fac sorții învoieli,
Iernii să-i dea, tăgăduit, lumină,
Iar nouă multe alte îndoieli.

Confuzie de dar și har

Eu haruri n-am... Nu pot citi în stele,
Nici pe departe nu-l clarvăzător,
Sunt doar un om, un simplu muritor,
Și sunt dator doar gândurilor mele.

Sunt amalagam de simțuri și știință,
Știu să traduc doar ceea ce-mi explic,
Chiar de cunosc, mi-e greu să mă implic
Mistificându-mi boarea de credință.

Nu știu în Cer cum s-ar putea ajunge,
Pe cei ce pot i-ascult pe drept mirat,
Că, recunosc, eu nici n-am încercat,
Știind că mulți ar vrea să mă alunge.

Nici n-am prea multă ținere de minte
Când alții-mi spun ce-ar trebui să-nvăț,
De carte sunt tentat întru dezmăț,
Plăcut fiind că-n ea găsesc cuvinte.

Nu pot să vindec nici un fel de boală,
Când cauza nu pot să o găsesc,
Că nețintind nu știu de nimeresc,
Sau de lovesc o țintă fadă, goală.

Eu știu să scriu, dar nu scriu de la mine,
Ceea ce scriu aud parcă șoptit,
Dacă-s atent și-i timpul potrivit
Și tot ce-i zis doar către mine vine.

Mai știu să iau, la tot ce văd, aminte,
Să trec prin filtrul propriei gândiri,
Ca de vorbesc să nu fac denumiri
Vorbind, ca fariseu, de cele sfinte.

Știu să descopăr sensul unor taine
Fără abstractul gândului meschin,
Banalizând concretul rost divin,
Punându-le să-mbrace alte haine

Punând ce-i rău sau bine în balanță,
Nu prea mai știu ce-nseamnă har sau dar,
Dar totuși cred în dar și cred și-n har.
Mereu declar, mizând pe relevanță.

Citire în decantare

Citesc să înțeleg... pare frumos,
Dar nu-i frumos că viața contrazice
Prea mult declarativul mers pe jos
Și vorba ce minciunii-i e complice.

Nu-i greu să intuiesc ce fel de gând
Spre laudă ideea o tot duce,
De-ajung, citind, să mă trezesc râzând
De crucea ce-i văzută ca răscruce.

Cum eu nu sunt un mare-nchinător
De rugăciuni sau, omenește, ode,
Greu nu îmi e să-l văd pe temător
Cum își găsește, spre ascuns, metode.

Nu-i om acel ce fuge de iubiri,
E doar un ins ce nu se recunoaște
Ca trăitor în minime gândiri,
Visând că viața chiar prin el se naște.

Fără iubiri nici nu-i de înțeles
Ce forme ia iubirea pământească,
Cum omul e, chiar prin destin ales,
Iubire orișicui să dăruiască.

Citesc să deslușesc cuvântul scris,
Răstălmăcit de forma-i incorectă,
Ce-l face-a fi văzut ca și ucis
De judecata-ngustă ori defectă.

Prin transcendență pare un umor
Pus între rânduri oarecum ciudate,
De cel ce se numește-nvingător
Fără a ști cu cine se va bate.

Motivul e, oricum interesant,
Declarativ, dar fără relevanță,
Când incisiv, când, palid, palpitant
Dând vieții o mințită siguranță.

Mă tot întorc la ceea ce citesc,
Că-mi pare ceva dus înspre extreme,
Ceva ce comparat e nefiresc,
Născând nu întrebări, ci mari dileme.

Că-i o minciună fără noimă, știu,
Dovada e în formă pur reală,
E viața ce-o trăiește omul viu,
Ce-apare-acum ca mare fandoseală.

Citesc să nu mă-nșel, să fiu absurd
Când cărțile vor fi de dat pe față
Să nu ajung să fiu nici mut, nici surd,
Ori prea învăluit de nori și ceață.

Mă și întreb, însă, ce-i drept, mă mir
Cum este adevărul tras pe sfoară
Și-i pus mândriei să plătească bir,
Ca-ntr-un final, de-i nesupus, să moară...

Încerc să văd cât doi cu doi mai fac
Prin matematica retoricii perverse
Ce face astăzi tuturor pe plac
Lăsând, în lacrimi, multe urme șterse.

Aș vrea să cred, de-aș mai putea să cred,
Că sufletul mai este o retortă,
Și că aceste vorbe chiar preced
Revolta sa ce mult, prea mult, suportă.

Minciunii adevăru-i panaceu,
Iar adevăru-i una cu iubirea,
O neagă cei ce n-au un Dumnezeu
Și nu și-au înțeles nicicând menirea.

Reversul de fațadă

Un timp am să dispar în altă lume,
în lumea-n care timpul n-are sens
putând să fiu tot eu și fără nume,
cuprins de necuprinsul ei imens.

Vreau chiar să știu că urma-mi e pierdută,
și vieții de acum îi sunt străin,
ca să-nțeleg ce logici îmi impută
credința neclintită în destin.

Pe-o cale neștiută, cât mai lungă,
să-mi fac un drum și să-l măsor din mers,
ca la întoarceri timpul să-mi ajungă
chiar dacă rătăcesc prin Univers.

Să nu audă nimeni, niciodată,
cu cine, noaptea, nedormind, vorbesc,
sau chiar în vis, când îngerii-mi arată,
de ce nu pot grăbit să-mbătrânesc.

Destul pe-aici... nu vreau să se mai știe,
cum traiul printre fapte îl mai am,
când cei ce au prea multă fantezie
cu neștiute umbre mă fac neam.

Nici nu mai vreau să-mi caut argumente,
în fața unui simplu fapt divers,
ce-l văd ivit prin ploaia de accente
punctând discret fațade pe revers.

Acolo știu că pot găsi o pace
de care toată viața mi-a fost dor,
deși am acceptat, n-aveam ce face,
să fiu și dur, chiar și necruțător.

Apoi abia, numindu-mi revenire
întoarcerea-mi, cu izul libertin,
să pot trăi, ducând spre împlinire
ce dat mi-a fost ca zestre prin destin.

Citare de Glossă

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi noi sunt toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece."

Când dai glas unor cuvinte
Nu le face a fi multe,
Ci doar cât să intre-n minte
La cei care vor s-asculte.
Nu grăbi s-ajungi oriunde
După cum crezi tu că-i bine,
Timpul legea nu-și ascunde...
Vreme trece, vreme vine.

Nu-ncerca nici o schimbare
Când nu-ți ai o clară formă
Cum să pui o întrebare
În esență punctiformă.
Să fii sigur pe motive,
Pe ce-n evidență scoate,
Că-n idei alternative
Toate-s vechi şi noi sunt toate.

Totdeauna-n jur privește
Să vezi și să poți pricepe
Cum e bine, omenește,
Treaba să o poți începe.
Când simți gândul că te-mpinge,
Fă așa cum vezi că vine,
Dar încearcă a distinge
Ce e rău şi ce e bine.

Ce a fost și ce urmează
Sunt realități concrete,
Din prezent multe contează
Doar dacă devin complete.
Timpul are două fețe,
Nu-i vizibil doar din spate,
Despre ce vrea să te-nvețe
Te întreabă şi socoate.

Când te simți în rătăcire
Vezi de n-ai mai fost odată,
Vezi ce nouă amăgire
Stă de tine agățată.
Caută-i, de poți, perechea,
Că de fapt două te cheamă,
Dar nu îți pleca urechea,
Nu spera şi nu ai teamă.

N-aduna prea multă lume
Când te bucuri de izbândă,
Că nu poți avea renume
De ceri laudei dobândă.
Lângă tine o să fie,
Bucuroasă de-a petrece,
Doar cât e spre veselie...
Ce e val, ca valul trece.

Vei avea mereu ispite
De a-ți face viața scenă,
Ori, cu gesturi obosite,
Să te-atragă o sirenă.
Poți privi dar ia aminte,
Nu-i motiv de luat în seamă,
Orișicât, cu dulci cuvinte
De te-ndeamnă, de te cheamă.

Nu spera... e-o fantezie
A găsi justa măsură,
Mai ușor primești, se știe,
Drept răsplată, pumni în gură.
N-ai ce zice, n-ai ce face,
Câinii latră, ursul trece
Caută să-l lași în pace...
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

La vedere

Nu stau ascuns, stau veșnic la vedere,
În fapte sunt pe calapodul meu,
Nu-s vânător de clipe efemere,
Să mă arăt la față nu mi-e greu.

Aud că unii tot vorbesc de mine,
Ba chiar mai spun că ce-ar vrea ei eu fac,
Că-n adevărul care le convine,
Îmi e pe plac ce lor le e pe plac.

Povestea mea deja e cunoscută,
Deja apar, în copii, versiuni,
Comună, prea săracă, absolută,
Ori plină de absurd și de minciuni.

Mă văd în replici fade, insipide,
Mă văd ca masca unui vis urât,
Protagonistul unei vieți sordide
Ce-și are mintea doar mai jos de gât.

Convingerile mele sunt absente,
Sunt ca un animal purtând pantofi
Ori târâtoare ce, obedinte,
Flutură steag de pururi mixotrofi.

În jurul meu, cum nu îmi sunt știute,
Sunt fel de fel de umbre și lumini,
Minunății ce n-au fost cunoscute
Dar și câmpii cu pir și mărăcini.

Eu ce mai știu?... Din viața-s piesa lipsă,
Sunt doar un nume ce îi dau contur,
Un cerc ce tinde totuși spre elipsă
Când nu găsește limitări în jur.

Sunt la vedere, nu-s, în schimb, oglindă,
Celor ce n-au nimic suprem sau sfânt,
Ce n-au putere, pururi, să cuprindă
Ideea conținută în cuvânt.

Consistenta concludență

Se pare c-ai uitat... Eu cred în tine
Și nici o vorbă nu-i rostită-n plus,
În mod firesc, așa cum cred în mine,
Știind ce-nseamnă a privi în sus.

Multe se văd privind de la distanță,
Detaliul nu-i, de-aproape concludent,
Și are mai puțină relevanță
Când conținutul nu e consistent.

Dacă îți spun, direct, să iei aminte,
Chiar, poate, să privești de două ori,
Nu căuta secrete în cuvinte,
Ci urcă-ți ochii, repede, spre nori.

Ascult ce spui ca nu cumva să-mi scape
Părerea ce-mi arată un alt vad
Pe care pot să șiroiască ape
Salvându-mi maluri ce sub valuri cad.

Posibil nu mai știi... Eu cred în tine,
Chiar dacă tac și multe nu răspund
Ideii care ție-ți aparține,
Părând mai mult că sensul îl confund.

Cum timpul trece fără să se-arate
În mod direct și, simplu, definit,
Nu iau ca-ntreg o simplă jumătate,
Chiar dacă e, ca pol, un infinit.

Pun totul în dovezi și argumente,
Ca-nțelegând al vieții pas real,
Să nu vin cu proteste vehemente
Spre echilibrul meu sentimental.

Aluzia e forma evazivă
Prin care-ți spun ce hotărâri mai iau
Ca să-nțelegi cât e de obiectivă
Și căror spuse importanță dau.

Învață, dar, din nou... Eu cred în tine,
Dar cred așa, după modelul meu,
Nu spun nicicând că este rău sau bine,
Dar nici eschivei nu îi sunt traseu.

Trăitor fără corset

Nu-s obsedat de nici un fel de normă,
Nici unui ritual nu mă supun,
Dogma o văd ca pe-o absurdă formă
Cu vorbe ce, nicicând, nimic nu spun.

Nu inventez ceva ce-mi dă valoare
Doar ca să cred că nu-s un suflet mic
Care-și trăiește propria eroare
Când viața altor oameni o complic.

Nu am idei ce date-mi sunt de-a gata
Punându-le-n coperți de staniol,
Și-apoi într-un comerț cu ridicata
Să le și pun în uz cu protocol.

Nu iau un gând ca unică idee
Dând argumente ceva auzit
Abstractizând banala logoree
A timpului pe muchii de cuțit.

Mi-am asumat trăirea-n libertate,
Și libertatea fiecărui gând
Chiar vorbele, știind c-așa mi-s date,
Le las spre libertate alergând.

Prieten nu am fost cu-ncorsetarea,
Nici la rețineri nu sunt priceput,
În schimb m-am înțeles cu întrebarea
Pusă mereu privind înspre trecut.

Iluziei, punându-i bariere,
I-am dat măcar o clipă de gândit
Că nu-s adeptul clipei efemere
Chiar că mă știu de neînlocuit.

Eu caut, sunt mereu în căutare,
Ca să cunosc, să aflu și să știu,
N-am referințe borne sau hotare,
Vreau să trăiesc și trăitor să fiu.

Nevinovat sau vinovat...

De-s vinovat nu-mi este dat să știu,
Pot doar gândi că am, ca om, o vină,
Sau poate-s vinovat că pot să scriu
Despre ceva ce iese la lumină.

Sunt poate vinovat când nu prea tac
În fața celor ce, având putere,
Minciunii îi dau aură de leac
Vorbindu-ne de taine și mistere.

Cu mult mai mult, când spre rostiri mă-ndrept,
Cad într-o mare, grea, vinovăție
Spun tot acei ce spun că nu sunt drept
Când văd căderea lumii-n nebunie.

O altă vină pot să am, firesc,
Prin simplul fapt, ce nu-i o întâmpare,
Că am puterea încă să iubesc
Și să accept, oricând, orice urmare.

Deși nu cred, că-s vinovat s-a spus,
Prin gândul care merge prea departe
Când știe că puțini privesc în sus
Temându-se, în mintea lor, de moarte.

Alte idei, că-s vinovat, eu am,
Pe care prea puțini le iau în seamă,
Din vremea când înaltul îl ținteam
Și ochii să-mi înalț nu aveam teamă.

Sunt vinovat... E drept să pun accent
Pe adevărul ce se zbate-n mine,
Că prea lipsind din viață, în prezent,
Uit să mai cred că ea îmi aparține.

Mirare cu-ntrebare

Mă și mir că nu auzi
Vorba ce s-a dus prin lume,
Și-nțelegi să te tot scuzi
Că-mprumut ți-ai luat un nume...

Și mă-ntreb de ce ascult
Vântul când nu se oprește
Dintr-al zbaterii tumult,
Ce mai rău îl întețește...

Mă tot mir că încă negi
O idee ce te-apasă
Și îi cauți rost prin legi,
Ca să crezi că nu îți pasă...

Și mă-ntreb de ce m-aplec
Când presimt curgând izvoare
Ori văd umbrele cum trec
Ascunzându-se în soare...

Mă mai mir ce pas pe loc
Bați și spui că nu ai teamă,
Nici de apă, nici de foc,
Nici de tot ce-i mai de seamă...

Și mă-ntreb dacă-i firesc
Să aud când nu se-aude,
Ploile ce se feresc
Să lase urmele ude...

Și mă mir că mă mai mir
De-ntrebarea ce mă-ntreabă
De ce tac, de ce admir,
De ce tot atâta-ți grabă...

Vorbe de taifas

La taifasuri stau cu noul an,
Despre ce va fi și ce-o s-aducă,
Despre legea lumii ce, caducă,
Se va fi al vieții cal troian.

Multe-mi spune, însă-i prea puțin,
Spusele îi sunt, absurd scurtate
Ca și cum nu știe că se poate
Să accept al vieților destin.

Știu și eu că lumea e-n război
Și mereu un alt război începe,
El, într-adevăr, corect percepe
Că război e, zi de zi, în noi.

S-a ajuns spre maximul fatal
Când se cere-ntreaga ascultare
Însă toți sunt fără de răbdare
De-a-și lăsa amprenta rolului central.

El îmi spune că nu e de-ajuns,
Că urmează marile dezastre
Ce-nnegri-vor zările albastre
Soarele ținându-l mult ascuns.

Tot ce-mi spune greu e să ascult,
Multe par voit amestecate,
Ca și cum o mie de păcate
Cer ca plată mult, extrem de mult.

Începutu-i e de mulți dorit,
Simte chiar că unii îl forțează,
Trecerii voind a sta de pază
Ca să-l știe spre final grăbit...