De la sfârșit spre început

Un an nou începe, numărăm din nou...
De la prima oră știm că se termină...
Ne punem speranțe, ne dorim lumină
Repetăm urarea, îi suntem ecou.

Totul e o normă cu accent forțat,
Arbitrariul clipei ni-i oricum măsură,
Veșnicul continuu e fără fisură,
Însă nu-l concepem ca nemăsurat.

Vinovați de toate, tot mereu găsim
Un motiv de fugă, minimă scăpare
Prin determinismul dat de întâmplare,
De-a fi responsabili că doar viețuim.

Orologiul bate timpul ce-a rămas
Zbaterii în gânduri despre vremi trecute,
Vorbe cu îndemnuri, vrute și nevrute
Spuse-s fără noimă, cu priviri pe ceas.

Pumnii bat în mese într-un ritm ciudat,
Ritmul deznădejdii izvorând din ură,
Se citesc statistici ce-au ajuns cultură
Lăudând valoarea celui ce-i bogat.

Multă sărăcie, sufletele gem,
Totul se măsoară, totul se compară,
Cât de multă-i apa când e ger pe-afară,
Cât e de puțină când e țel suprem.

Se termină anul, vine un nou an,
Pentru mulți sfârșitul e o sărbătoare,
Începutul este doar un simplu plan,
Simplă perspectivă, fără de valoare...

Că sunt...

Că sunt ciudat eu știu, dar n-am ce face,
Că sunt complex la fel de bine știu,
Dar e definitiv, e prea târziu
În simplitate să mă pot complace.

Că știu ce știu nu-ncape îndoială,
Dar ce cunosc nu-mi este de ajuns,
Caut mereu ce cred că e ascuns
Și naște întrebări ce dau năvală.

Că nu-s plăcut nu-mi este spre mirare,
Că-s libertin nici nu mă tem să spun,
Dar viața-mi dă motive tot mai clare
Cui vreau nemotivat să mă supun.

Că am idei nu am nicicum ascunde,
Dar nu m-avânt în ceea ce nu-i clar,
Ca să evit dezastrele profunde
Ale prea multei zbateri în zadar.

Că par absurd nu e o noutate,
Că sunt acid eu recunosc mereu,
Dar am exemple fapte întâmplate
Ce-mi spun să fiu, de-a pururi, cum sunt eu.

Că-n gânduri plâng nu spun că-i o minciună,
Dar e firesc, atât cât pot să râd,
Și râd când gluma e cu voie bună
De tor ce văd impertinent sau hâd.

Că sunt cum sunt, nu e o întâmplare,
Că sunt altfel văzut nici nu mă mir,
Oricât aș vrea, nimic nu-i nou sub soare,
Și nu sunt nici erou și nici martir.

Concesiv, chiar calm

E treaba ta, iubito, ce-ai să crezi,
Când am să-ţi pun o lume la picioare,
Dar n-ai tu cum să mă îngenunchezi,
N-am teamă de lumeasca închisoare.

Drepturi ai tu şi drepturi am şi eu,
Şi legi nescrise pururi ne obligă
Să fim decenţi şi fără de tupeu
Când, din orgoliu, viaţa ne intrigă.

În ochii tăi azi par puţin că sunt,
Nici existenţa-mi n-are relevanţă,
Văd clar că sunt un simplu amănunt
Suspect de o redusă importanţă.

Îţi dovedeşti, prin gânduri, a-ţi fi crez,
Iar eu un fel de ins fără tutelă
Ce-ar trebui în gânduri să-mi fixez
Ideea că sunt doar o santinelă.

Fapte fac eu, așa cum faci şi tu,
Şi-ntotdeauna au câte-o urmare,
Dar la hotarul dintre da şi nu
Tu hotărăşti că eu sunt o eroare.

Erori avem, erori am tot avut,
Fiind lipsiţi de-a vieţii-nvăţătură,
Ideea e că timpul a trecut
Şi trecerii îi suntem noi măsură.

Azi îţi vorbesc şi n-am nici un motiv
Să mă combat, să dau, voit, în mine,
De-aceea sunt şi calm, şi concesiv,
Şi îţi declar că milă mi-e de tine...

Minciună pe minciună

Pe umeri aplecați tot duci poveri,
Minciuna ai schimbat-o cu minciuna,
Și cauți, iarăși, ca întotdeauna
Un drum ce duce clar spre nicăieri.

Îngenuncheată tot cerșești minuni,
Sperând a fi de adevăr iertată
Deși te știi cu mintea tot plecată
Spre a găsi, ca scuză, noi minciuni.

Concretul cu mirări ți-l nuanțezi,
Avându-l notă vag explicativă
Ce îi impune forma primitivă
Ca mlaștină sub proaspete zăpezi.

De fapte pe ascuns te-ai gârbovit
Dar aparent te-arăți fără păcate,
Că-n obicei lovești doar pe la spate
Mințind că niciodată n-ai lovit.

Cerșind concretul marilor schimbări,
Încerci să fii un om cu altă față,
Visând lumini ivite-n copci de gheață
Minciunii nepunându-i întrebări.

Puține vezi, continuu inventezi,
Și inventând trăiești în altă lume
În care ai alt nume, alt prenume,
Ele fiindu-ți marile dovezi...

Vinovat, așteptând

Vinovat de tot ce se întâmplă,
Sufletul mi-l pun chezaș în toate,
Că mi-e mare dorul de dreptate,
Simt durerea lui pulsând în tâmplă.

Vinovat de tot ce n-am habar,
Mintea-mi e un fel de piatră tare
De ajung tăcut să cer iertare,
Unei biete borne de hotar.

Vinovat de cele neștiute,
Inima îmi bate-n repetare,
Tot văzând că viața-i o-nchisoare,
Pentru mulți cu fapte nefăcute.

Vinovat de tot ce nu gândesc,
De atâtea ori ajung a scrie
Cu aplomb și multă frenezie
Despre lumea-n mersu-i nebunesc.

Vinovat de tot ce-i rău sau bine,
Mă întreb de nu-i o agonie,
Tot mai multa-mi clară nebunie
De-mi dori ce-n drept mi se cuvine.

Vinovat de cele ce se spun,
Nici nu știu cui să mai cer iertare,
Noaptea gându-ncerc să mi l-adun,
Așteptând o ultimă-ntâmplare.

Rătăcit și dispărut

Iubita mea... mi-a dispărut ideea,
S-a rătăcit prin gândul meu profund,
Știu doar că-n ea erai chiar tu, femeia
Ce n-apărea decât în plan secund.

Și clipa a rămas cu totu-n ceață,
Nu-și are nici trecut, nici viitor,
Poate-ai plecat cu ea de dimineață
Iar eu, în inventar, o am decor.

Ai să mă cauți... Nu accepți că mâine
N-am să mai fiu ce astăzi ai fi vrut,
Și-am să pornesc alt drum, de-i rău sau bine,
Gonind în umbră umbre din trecut.

Și n-am să cânt doar cântece de luptă,
Nici n-a să fiu ce n-aș fi vrut să fiu,
Dar am să scriu chiar cu o pană ruptă,
Chiar ție, nu-i exclus, am să-ți mai scriu.

Iubita mea... mi-am rătăcit privirea
Prin nu știu ce cotlon cumva umbrit,
Tot căutând, anapoda, iubirea,
Printr-un tărâm de lume părăsit.

Prin vechituri vândute la grămadă,
Cu ochii, multă vreme am umblat,
Și-am observat că nu mai văd, pe stradă,
Decât un mers absurd și disperat.

Ai să revii... N-ai să te poți abține,
Să nu mă-ntrebi de-i cald sau de e frig,
Ori să accepți că altfel îmi e bine
Și nici n-am vise-n care să te strig.

Va fi să stri oricum, chiar la-ntâmplare,
Fiindu-mi concurent și adversar
Că lumea-i mică, nu-i deloc prea mare
Și adevăru-i, totdeauna, clar.

Iubita mea... îmi este dor de tine,
Ce de demult și cea de până ieri,
Dar întâmplarea știu că-i spre mai bine,
Și vreau să cred că bine-ți vrei și speri.

Ger de început

Valuri înspumate îmi rănesc uitarea,
Și lovesc în tâmplă-mi ca-ntr-un mal stingher,
Ochii mei văd cerul, dar nu-i văd culoarea,
Am în juru-mi gheață, simt în juru-mi ger.

Dinspre zări senine vântul se pornește
Anunțând furtuna ce va viscoli,
Dând de veste lumii că de tot greșește,
Nu există cale de-a o mai opri.

Lângă mine-i iarna ce ninsori adună
Și-mi arată, cinic, cum ar fi-n iernări,
Chiar și raza lunii vine să îmi spună
Să nu am pretenții înspre amânări.

N-am nici o dovadă, nu am argumente
Să accept ideea, să-i devin supus,
Am destule gânduri, mari și evidente,
Și la multe fapte încă-s predispus.

Mă împart, eu, singur, între gând și faptă,
N-am o altă cale, chiar de par ciudat,
Urc pe scara vieții treaptă după treaptă,
Fără să îmi pese cât am de urcat.

Când mi-aduc aminte simt că-i vremea rece,
Că văd unii iarna, alții că nu văd,
Că puțini sunt, totuși, cei ce vor să-mpece
Dorul de sparanțe, teama de prăpăd.

Simt cum bate vântul, simt ce vreme vine,
Simt cum gerul mușcă vise și trăiri,
Văd că nu e bine, știu că va fi bine,
Și-nceput e timpul unei mari iubiri.

Durere de întoarcere

Mă-ntoarce amintirea, vreau, nu vreau,
Spre începutu-mi prin copilărie,
În anii ce în felul lor treceau
Fiindu-mi dăruiți cu totul mie.

Întreagă-i jumătatea unui veac...
Timpu-i trec dar multe nu-s uitate,
Și multe-mi sunt, ca-ntotdeauna, leac,
Trăirilor ce par, cumva, ciudate.

Aveam puține griji, n-aveam nevoi,
Mă bucuram să mai citesc o carte,
Să întâlnesc idei în forme noi,
Și alte lumi, din Ceruri, de departe...

Luam mereu mai totul în răspăr,
Sub pași sințeam cum tremură pădurea
Când mi-aminteam de-al morții adevăr
Și o-ntrebam ce rost are securea.

Atâtea întrebări n-aveau răspuns:
Cum "zările-au uitat să mă mai doară",
Scria Esenin, parcă pe ascuns,
Știind că tânăr îi e dat să moară?

Și tot așa un gând, venit subit,
Îmi dăruia idei și amănunte
Cu Păunescu, cel ce și-a dorit,
Să-și aibă casă într-un vârf de munte.

Rătăcitor, pe drum de-ntors, ori dus,
Un singur dor aveam, cu îndoială
Că Eminescu-n colțuri a fost pus
Nu de proști ci chiar de cei cu școală.

Mă tot întorc dar fără de folos...
Mă simt a fi o pagină de carte,
Am sufetul la fel, copilăros,
Dar de-nceputuri sunt deja departe.

Multe aș spune însă mă abțin...
Azi un prieten, mâine altul moare...
Simt chiar că mor puțin câte puțin,
Mulți îmi lipsesc și lipsa lor mă doare...

La Pristol, iarnă iar

De mult nu a mai nins așa, la Pristol,
Văd satul ca trecut în altă lume,
Descoperit de-al gerurilor viscol
Ce l-a-ngropat cândva cu tot cu nume.

Se-aud cum trec, peste troiene, sănii,
Fugind dinspre niciunde spre niciunde,
Când, în reprize, pomii fac mătănii,
Tot încercând de ger a se ascunde.

Și-i totul alb, un alb fără contururi
Ce vine parcă dintr-o amintire,
În care timpul, înnodat pe șnururi,
A dat de veste vremuri de rodire.

Se simt venind din timpul nemuririi
Idei ce trec, de-a valma, în extreme
Când fulgii-nvață tabla înmulțirii
Mizând pe neștiute teoreme.

Zăpezi de ger, cu multe obiceiuri,
Se văd ca nori seduși de preumblare,
Nerăbdătoare de-a avea temeiuri
De-a arăta că-n lume teama-i mare.

Ninge, tot ninge... Este iarnă-n Pristol
Cum nu credeam că va mai fi să fie,
Și va urma un ger și-apoi un viscol
Cum bine știu de prin copilărie.

Colecţie de gânduri

De dorul cui scriu rânduri după rânduri?
Ce vise, prin cuvinte, regăsesc?
Am gânduri că îmi place să am gânduri
Şi am uitat cumva să-mbătrânesc?

Mă tot întreb şi-o fac precum netotul
Ce nu găseşte nici un sens real,
Având pretenţii că, de ştie totul,
Se poate şti cu Dumnezeu egal.

Distanţele mă dor, mă doare dorul,
Când timpul e măsura altui drum
Ce e de vremi întregi despărţitorul
Celui ce-aş fi de cel ce sunt acum.

Irelevant îmi e, oricum, verdictul,
Celor ce-mi scot trăirea la mezat,
Le sunt motiv de-a declanşa conflictul
Cu mori de vânt, în zori şi pe-nserat.

Eu tot întreb şi scormonesc trecutul,
Ca nu cumva s-ajung în viitor
Şi să constat că-mi sunt necunoscutul
Ce-apare doar ca umbră în decor.

Ca un răspuns scriu rânduri după rânduri,
În ele stă un adevăr ascuns,
Că am ajuns colecţie de gânduri
Şi tot nu cred că am gândit de-ajuns.

Urmare de-ncercări

De-ai simți și tu, ca mine,

gustul de cenuşă-n gură,

Ți-ai găsi în el puterea

de a ști că poți să speri,

Că deși visele-ţi toate

se vor transforma în zgură

N-ai pierdut decât o clipă

cât întreaga zi de ieri?

De-ai simţit cum te apasă

drept în inimă durerea

Și cum aerul dispare

iar pământu-i mișcător,

Te-ai privi mai mult spre tine,

acceptându-ți decăderea

Ce, în felul ei îți spune,

că poți fi învingător?

De-ai simți că, peste noapte,

numai umilința milei

A rămas blazon să-ți fie,

în culori vii, de neșters,

Te-ai lăsa prin de-ntuneric

chiar de știi că-i miezul zilei

Și, prin rătăcirea minții,

ți-ai lăsa drumul nemers?

De-ai simți că-ți ai în minte,

despre tine, o idee,

Că-ţi eşti de prisos, tu însuţi,

şi-altora indiferent

Te-ai abate pe-o cărare,

cu speranța că-i alee,

Când apelului vieții

vrei să pari că ești absent?

De-ai simțit că ești doar unul,

pe-o planetă rătăcită

Și nimic nu te susține

din tot ce credeai că știi,

Te-ai gândit că întâmplarea

este mai mereu ispită

Sau, fără de-mpotrivire,

trăitor ai vrut să-i fii?

De-ai simțit atât de multe

și-ți ai gând înspre voință,

Și-ți duci crucea cu decență

pe al vieții tale drum,

Poți avea curaj la fapte,

dacă-ți sunt de trebuință

Vei răzbate orice umbră

te-ar mai încerca de-acum.

Dor de tine, dor de mine

De-atâta dor aș vrea mereu să-ți scriu,
Și să te-ntreb de ce mi-e dor de tine,
De ce aș vrea în preajmă să te știu
Și să te-aud cum spui că-ți este bine?

Am întrebări destule și-mi tot spun
Că pot să stau o viață-n așteptare,
Dar uit, tot uit, când stelele apun,
Și să întreb, văd bine, n-am răbdare.

Greu nu îmi e, ușor îți recunosc
Dorințele-mi ce-ți sunt, de mult, știute,
Din vremea când a fost să te cunosc
Spre a-ți avea, iar, vise absolute.

În zi de mai, un gând pornit la drum
Real s-a vrut și-a devenit deviză
Renașterii din urmele de scrum,
A țelului ce ne avea, brusc, miză.

Totul era un simplu amănunt
Dar și motiv ca totul să înceapă,
Prin care eu să fiu acela care sunt
Iar tu să-mi fii izvor cu-a vieții apă.

Un singur pas, înfăptuit firesc,
Ne-a pus a fi cu totul împreună,
Și, prin concretul rostului lumesc,
În drept deplin a vrut să ne repună.

Eram deja un tot, un simplu tot
Ce n-avea Cerul cum să-l mai împartă,
Chiar dacă minți de om, printr-un complot,
Aveau puteri în fapt să ne despartă.

Timpul se trece, mult deja-i trecut,
În zori îți scriu și-mi este dor de tine,
Atât de mult mi-e dorul cunoscut
Fiindu-mi dor, cu totul, și de mine...

Puneri pe jar

Am pus pe jar nebuni de-atâtea ori,
De-a dreptul deranjați de-a mea prezență,
Numindu-mă făptașul de erori,
Negându-mi dreptul sfânt la existență.

Și s-au gândit la a stârni furtuni,
Ori, chiar mai mult, continuu, uragane,
Ca sub imboldul simplei rațiuni
Să scot din foc încinsele castane.

Am fost văzut, de multe ori, dușman,
Ori adversar în lupte fanteziste,
Deși eram un umblător sărman
Dar învățat la pietre să reziste...

Mulți s-au aprins, și-au pus orgoliu-n foc,
Sperând să îmi consum orice putere
În jocul lor cu pas bătut pe loc,
Ce și-l aveau ca leac și mângâiere.

M-au vrut, în gândul lor, cel pus la zid
Și arătat cu degetul de-o lume
Ce poate da verdictul că-s perfid,
Ins clandestin, având, în fapt alt nume.

Și tot așa, cu timpul am aflat
Că am ajuns motiv de disperare,
Al celor ce având doar cap plecat
Plecarea-mi să aștepte n-au răbdare.

Am fost ucis, de multe ori, în gând,
Și, nemurind, mai rău am dat de muncă
Celor ce-au spus că-s un nebun de rând
Ce-n foc, fără motive, se aruncă.

Așa am ars, iar gându-mi a fost jar
Ce-a devenit, atrăgător, ispită,
Pentru mai toți ce dusu-mi spre altar
S-a vrut numit greșeală săvârșită.

Așa pe jar și alți nebuni s-au pus,
Grăbiți fiind din viață să mă scoată,
Sperând că ei în lume-ajung mai sus,
Dacă eu tac, li-i fața mai curată.

Nevăzut, neamintit...

Eu știu că-ți amintești și-o altă viață
Cu fapte petrecute-n mod ciudat,
Cu rugul ce aprins sub copci de gheață,
Prin moarte, înspre viață, s-a-nălțat.

Privești, în vis, spre lumi de mult apuse,
Și în oglinda lor înspre prezent,
Știute-avându-ți vorbele nespuse
Prin adevărul lor prea evident.

Acolo stai, de multe ori, captivă,
Acolo crezi că-i tot și-o să găsești
De ce îți ai, azi, gânduri împotrivă
Și chiar de ce, fără să știi, iubești.

Gândul nu-ți stă nicicum pe loc și fuge,
Ca să gășești, în alt răstimp, răspuns,
Ferindu-se prezentul să-l conjuge,
Simțindu-i fața tristă pe ascuns.

Din tot ce-a fost, continuu, suferință,
Găsești din ce și cum ți s-a pornit,
Și te trezești în valuri de dorință,
Tot căutând tărâmul liniștit.

Dar liniștea nu-i încă lângă tine,
Și nu ai drum mai multor căutări,
Motiv major ca să nu știi de mine,
Ci doar să-ți ai destule întrebări.

Eu sunt în viața ta de multă vreme,
N-ai amintiri căci sunt omniprezent,
Ieșit din teoriile extreme
Ale acestui timp numit prezent.

Și-s definit ca ceea ce te-așteaptă,
Purtând amprenta unui viitor
În care tu, prin fire și prin faptă,
Mă vei renaște, iar, nemuritor.

Altfel, la fel...

Nimic nu este nou în Univers
Și nu spun asta spre a contrazice
Pe cei ce cred, în mersul lor invers,
Că pot de-această lege-a se dezice.

La adunări e important ce-i mic,
Dar înmulțirea chiar îi dă valoare,
Iar faptele nicicând nu-s un nimic,
Așa cum nou nimic nu e sub soare.

În calcule scăderea, într-un fel,
Ce este fără sens direct adună,
Căci devărul e oricând rebel
Și poate, numai lui, să se supună.

Prin vorbe, din vechime, s-a tot spus
Când stau părinți-n groapa de păcate,
Căi de-ndreptarea lor prea multe nu-s,
Și-ajung copiii de plătesc de toate.

Duplicitatea pare un hotar,
Putând din război să facă pace,
Deși, în urmă-i gustul e amar,
Ce faci cuiva și ție altu-ți face.

Când înmulțite semne intră-n joc,
Privite ca un fel de tulburare,
Ispitele trecutului dau foc
Urmării ce devine-ngreunare.

Și arde focul, și se văd în fum
Cât de adânci sunt urmele lăsate
Ce cândva au rămas oprite-n drum
Forțate de povești prefabricate.

Nimic nu-i nou, nimic nu e altfel,
De adevăr nimic nu se dezice,
Doar lupta-n gând a devenit măcel
Și omului îi place-a-i fi complice.

Noaptea de schimbare

Te rog, iubito, seara, fă-mi cafeaua,
Am noaptea întâlniri de gradul trei,
Mă contrazic cu cei ce trag perdeaua
Voind să-mi fure gânduri și idei.

De multe ori o noapte nu-mi ajunge,
La cât de greu pricep ce le explic,
Iar ei, tot încercând să mă alunge,
Îmi spun că-n argumente mă complic.

Precum prevăd, veni-vor astă seară,
Exasperați fiind că nu cedez,
Și chiar de-aceea știu că or să-mi ceară
Exemplul lor o vreme să-l urmez.

Cafeaua ce o faci să fie tare,
Nu pentru mine, știi că nu adorm,
Dar cei ce vin din marea-ndepărtare
Se plâng că au de mers un drum enorm.

Vin să îmi spună, știu, că marea miză
De o accept e loz câștigător,
Dar să renunț la cinica deviză
Că voi ceda, luptând, doar dacă mor.

Noaptea va fi altfel, neliniștită,
Știu c-am să spun, din nou, ce am de spus,
Și-am să încerc s-o las chiar risipită,
Că am deja motivul clar expus.

Mai înspre zori, să-ncerci să fii tu trează,
Aș vrea s-auzi cum ultimul cuvânt
Ucide pe acel ce nu cedează,
Cel mult prea călcător de legământ.

În zori de zi, când va veni lumina,
Va fi să știi de ce mereu spun nu,
Și asumându-mi, de-i nevoie vina,
Motiv al luptei mele vei fi tu.

Colțuri de răscruci

Pe la răscruci și pe la colț de gând
Se pare c-am ajuns să te cerșesc,
Nu te mai vreau, nici nu te mai iubesc,
Dar tot te văd, în nopți, în vis, plângând.

Fac speculații, zi de zi, pe curs,
Tot așteptând momentul oportun
Ca nu cumva eu, mie, să-mi impun.
Întoarcerea la viață prin recurs.

Aproape sunt ideii să te cer
Să mi te dea speranței unui vis
Oricât nu cred nicicând în compromis,
Oricât știu visul fad și efemer.

Dau importanță fiecărui semn
Ce pare, dinspre tine, că-i venit,
Și, mai ales, când sunt prea obosit,
Îmi este clar conjunctural îndemn.

În căutări de-atâtea ori ajung,
Și doar dorința-mi este argument
De-a defini, constant și permanent,
Un drum atât de scurt dar totuși lung.

Când sunt aproape și te văd un tot,
Mâna-mi întind și nu ating nimic,
Ziua se trece și mai mor un pic,
Că te doresc dar să te am nu pot...

Român fără Românie

Avem multe răni în suflet,

ce încep deja să doară...

Cine însă își permite

să iubească ori să moară,

Cine vrea să și priceapă

gesturi fără de cuvinte

Acceptând doar adevărul

ce-i prea simplu și nu minte?

Tot mai mult crește absurdul

nici nu știm cât se mai poate,

Nașterea nu-i sărbătoare,

morții ni-i jelim în rate,

Zilnic ne plătim avansul

unei morți triumfătoare

Contestând constant ideea

că nimic nu-i nou sub soare.

Ne ipotecăm ideea

ce e una cu speranța,

Dăm accepte umilinței,

performând intoleranța,

Astăzi are preț iubirea

și se vinde ca la piață

Dragostea la colț de stradă

este noul mod de viață...

Disperarea-i tot mai mare,

și e denumită soartă,

Pentru cei ce pun poveri,

pentru cei ce, greu, le poartă,

A iubi e o sintagmă

foarte bună de cortină,

Ori mască de altă față

pentru cei prea-plini de vină!

Azi, rar, cineva e-n stare

din iubire să și moară,

Am ajuns să fim români,

fără dragoste de țară...

Mă-nspăimântă tot ce simt...

Dar nu-mi văd vinovăția,

Eu mă simt, trăind, român...

Nu-mi văd însă România...

Grăbire spre schimbare

Grăbește-te să schimbi măcar un gând
Să poți așa, mult mai ușor a trece,
De noaptea-n care, sub o ploaie rece
Te vei trezi, fără motiv, plângând.

Cam mult aștepți și nu știi ce aștepți,
Doar construiești iluzii spre a crede
Că adevărul încă nu se vede,
Și timp mai ai ceva, cumva, să-ndrepți.

Cuvântul meu deja îți e știut,
Acum, se poate spune, din vechime,
Și nici un gest nu poate să-l suprime,
Îți este prag prea greu, de netrecut.

Gândul ți-l duci mereu spre viitor,
Dar faptele rămân cu totu-n urmă,
Stau agățate de-a rutinei turmă
Și pașii vieții-n deznădejde mor.

Schimbă-ți un gând... Și îți va fi schimbat
Mersul ce-l ai, acum, fără putere,
Și vei putea să uiți orice durere,
Avându-ți măcar sufletu-mpăcat.

Nu te gândi la vorbe, ca urmări,
Al unor fapte doar de noi știute,
Puse în contul nopților pierdute,
Și-n contul unor multe renunțări.

Adu-ți aminte vise, fantezii,
Luându-le, spre mărturii, însemne
Când din simțiri veni-vor să te-ndemne
Alte idei, alte speranțe, mii...

Astfel trăind, întregul viitor
Va fi un drum ce merge și tot merge,
Și urma lui în veci nu se va șterge,
Fiind, așa cum vrei, înălțător.

Tăcerea de zbatere

Tăcerea multă zbatere e-n tine,
Nehotărârea te-a lovit din plin,
Vrei o schimbare, vrei să-ți fie bine,
Dar să te schimbi gândești mult prea puțin.

Din frică poate, ai ajuns retrasă,
Și în balanță pui același gând,
Că nici nu vezi, de parcă nu îți pasă
Că-i toamnă iar, și iarna e la rând.

Mi-e teamă de enorma repetare
A unor fapte fără de câștig,
De-aceeași, prea-știută-ți întrebare,
De ploaie, de-ntuneric și de frig.

Normală-ți e dorința spre departe,
Spre locul ce, firește, e al tău,
De-aceea-ți spun de pragul ce desparte
Un bine absolut de totul rău.

Gându-mi fugar nu stă să te aștepte
Te vrea mergând un drum ce-l ai de mers,
Că pasul mic e greu să ți-l accepte,
Știind că poți fi tu un univers.

Nehotărâtă ești și nu ai pace,
Cu tine ești, din plin, într-un război,
Într-un război al viselor buimace
Ce duce adevărul în noroi.

Te duci, te-ntorci, găsești o întrebare
La care crezi că îi găsești răspuns,
Dar mai apoi îți cauți o scăpare,
Intrând într-un absurd de nepătruns.

Și zbaterea începe în tăcere,
Tu zbaterii tăcute te dedai,
Uitând de tine, fără de putere,
Pierdută de destinul ce îl ai...

Din nou, amici...

Voi, dragi amici ce v-amintiți, din nou,
Că fost-am vreme multă împreună,
De ce acum îmi spune-ți că-s erou,
Și vestitor de nouă vreme bună?

Văd că vă pare simplu și banal
Să-mi lăudați și ce-am greșit în viață,
Dar vreți să cred că totul e real,
De nu devin, în mod fatal, paiață?

Mă uit la voi... Mă-ntreb de nu-s tâmpit,
V-aud vorbind și iau ca și-ntâmplare
Timpul trecut cât nu v-am auzit,
Și n-am știut că dragostea vi-i mare...

Îmi povestiți ce credeți c-am uitat,
Îmi amintiți ce spus-am altădată,
Dar vă-ntrebați de ce m-am împăcat
Și par că-mi am dorința resemnată...

Am fost mereu aici, dar n-ați știut
Să mă-ntrebați de viață ori de moarte,
Aș vrea să sper că poate n-ați putut
Sau ați crezut că sunt deja departe...

Dar parcă simt că totul e-n alt fel,
Simt dinspre voi un iz de falsitate,
Căci mi-e știut că m-ați numit tembel
Prin vorbe multe aruncate-n spate.

Și ce n-ați spus ați dat de înțeles,
Uitând că roata vieții se-nvârtește,
Gândindu-mi cu-n extrem dezinteres,
Sentința celui ce, trăind, greșește.

Acum vorbiți și mă găsiți, din nou,
Ca și cândva, trecut printr-o furtună,
Mă lăudați... Îmi spuneți că-s erou
Și vestitor de nouă vreme bună...

De dor de drum

Unde să vin nu-i cazul să îmi spui,
Drumul, deja, mă duce către tine,
Chiar și ideea lui îi aparține,
Și timpul stă la îndemâna lui.

Să nu îmi spui nici când ai vrea s-ajung,
Că-mi am, de dor, reperele fixate
Și orele trec bine numărate
Ca nu cumva să-mi fie drumul lung.

Nici cum ai vrea să fiu să nu îmi zici,
Toate vor fi cum îți dorești să fie,
Ideea e-n perfectă armonie
Cu îngerii ce-ți sunt, mereu, complici.

Să nu îmi zici nicicând că-ți este dor,
De dorul tău mi-e noaptea tot mai mare,
Și greu îmi e să-ncerc să am răbdare,
Mă simt o simplă piesă din decor...

Altceva zi-mi, dar nu ca să cerți,
Că viața-mi este prea dezordonată,
Spune-mi să vin, să uit ce-a fost odată,
Spune-mi că poți de toate să mă ierți.

În loc de fugă

Abia ți-am spus că nu ai timp să fugi,
Vin vremuri, dintr-odată, foarte grele,
Tu, încă, verbe din trecut conjugi
Și te întrebi de moartea unor stele...

Trecutul e trecut, nicicum altfel,
Nu-și are nici un drum spre mai departe,
Oricât îți este visul de rebel,
Mort este tot ce a ajuns la moarte.

Te poți întoarce unde ai mai fost
Așa cum poți să mergi doar înainte,
Sau încotro îți vine, brusc, în minte,
Dar ai să vezi că multe nu au rost.

Să nu mai fugi este îndemn și sfat,
Venit dintr-a firescului porunca,
Ca să nu-ți ai de furcă și-ntru muncă
Spre a-ndrepta ce este de-ndreptat.

Când vorba a venit deja ți-am spus
Că toate stau în simpla-ți hotărâre
De a-ți lăsa privirea-n coborâre
Dar inimii găsindu-i drum în sus.

Îți vin aproape, uneori mai des,
Știindu-te mereu cumpănitoare
Între apus de lună și de soare,
Prin motivații pline de exces.

Și în răscruci știindu-te că stai,
Când gândului îi dai motiv din lume,
Vin iar la tine și îți spun pe nume
Avântul înspre fugă să ți-l tai.

Și iar îți spun că nu ai timp să fugi,
Oricât plătești absurdului arvună,
E timpul rânduiala să-i distrugi,
Ne este dată calea: împreună...

Tăcerea de alt fel

Tăcerea mea e-o altfel de tăcere,
Că m-am nimic de spus doar mă prefac,
Și-mi inventez motive să tot tac,
Iluzii care spun că n-am putere.

Văd multe, și aud, și prind de veste
Și la vorbiri, prin forță, mă abțin,
Ca cei ce vor să știu cât mai puțin
Să se încreadă-n ei și-a lor poveste.

Nu mă mai mir deloc, nici nu îmi pasă
De câtă nepăsare văd în jur,
Și de iubiri cu formă de contur
Ce-n văzul lumii pare ca acasă.

Îmi e ușor să nu privesc aproape,
Ca, neștiut, să simt și să tot,
Să nu arăt, când ceva știu, că pot
Mai mult decât esența să îmi scape.

Celor ce vor a ști că-mi fac probleme
Ideile cu sens mereu contrar,
Ca detașat de toate le apar,
Bazat pe înțelesuri și dileme.

Nu pun în nici o clipă la-ndoială
Ce e văzut ca bine ori ca rău,
Ca să mă creadă multi un pămpălău
Lipsit de minimala socoteală.

Așa cu toate stau, și în tăcere
Am timp să pun ideile-n șablon
Fără să fiu atent dacă prin ton
Nu pun ceva din datu-mi ca putere.

Și-apoi am să vorbesc, și fi-vor spuse
Fapte ce-au fost și drumuri au ucis,
Porniri ce drumul morții au deschis
Când mergătorul lui nu se născuse.

Am să vorbesc, vorbind poate într-una,
Despre un fel, al unora, de-a fi,
Și despre cei ce nevoind iubi,
Au folosit, fără de saț, minciuna.

Reversul ca fațadă

Îmi spui mereu, mizând că nu-nțeleg,
Despre un sens ce-l ai acum în viață,
Ce-ți lasă timp de a numi întreg
Un orizont ce-l vezi prin copci de gheață.

Știi prea puțin din cât îmi este dat
Să am idei ce nu sunt contrazise
De vorbele-ți cu iz de surogat
Prin care-ți vrei visările ucise.

Îmi cer să plec, dar nu-ți dorești s-o fac,
Trăirile trecutului te cheamă
Spre gândul că-i normal să te dezbrac
De ultima pornire înspre teamă.

Mi te dorești, fără să vrei să-mi spui,
Privind spre cerul rece, plin de stele,
Iar într-a clipei șoaptă să transpui
Simțirea că ajuns-ai printre ele.

Vorbire faci de al tăcerii pas
Când drumul nu se-nchide la hotare,
Deși-ți dorești să știi ce a rămas
Dintr-a dorinței, veche, avântare.

Nu-mi este greu să simt că orice zici
E tatonare, patos și dorință,
Știind că, în principiu, contrazici
Pornirea, prin excese de voință.

Te-ncurci acum prin vorbe și idei,
Sperând să spun de cred, sau nu, în tine,
Sau de îmi ești model, dintre femei,
Ori merg pe căi ce ție ți-s străine.

Zici că nu vrei, dar totul e invers,
Așa cum s-a-ntâmplat și altădată,
Într-un trecut ce nu se lasă șters
Și, să îl șteargă, nineni n-o să poată.

Delirul decorativ

Te am și-n vis, ca-n viață, o amantă
Venită din trăirea altor vieți,
Prin circumstanța, astăzi, agravantă
A deslușirii primelor peceți.

Firescul vieții ți-a găsit un nume
Sfidând, cu îndrăzneală, reci priviri,
Ca să arate că această lume
Pierdută-i de fireștile meniri.

Și duci cu tine fapta ca povară
Pusă însemn de-al lumii josnic gând,
Ce crede că privirea-i este clară
Când cel privit este văzut plângând.

În tine porți idei ce vin prin mine
Din Cerul ce e greu de cunoscut
De cei ce te vânează și pe tine
Văzându-te ca pe un trup plăcut.

Mi-apari ca-n vis, în gândul ce mă poartă
Dintr-un de mult trecut spre viitor,
Găsindu-te, reper, pe prag de soartă
Și-n fapt, motiv mereu ispititor.

Nu vreau mai mult, știind că nu se poate
Să fie pașii, fără rost, grăbiți,
Lovind în pietre ce, prin greutate,
Ni i-ar dori, de urma lor, striviți.

N-avem nicicum reală-mpotrivire,
Sunt faptele dovezi de neclintit...
Numite sunt, de unii, drept iubire,
Dar pentru noi au sens obișnuit.

Și te visez, și-mi ești, și-n vis, amantă,
Dar nu ca-n înțelesul tuturor,
Al celor cu gândirea delirantă
Ce văd femeia piesă de decor.