Hârtia de dovadă

Unii îmi cer hârtii, să am dovadă
Că sunt cu acte ce în viață sunt,
Că nu au altă cale să mă creadă
Cât nu am părul alb, măcar cărunt.

Ei cred că o bucată de hârtie
Îmi poate defini al minții gând,
Și pot, de-n ea, cu litere se scrie,
Să fiu, cum zic, un simplu om de rând.

Degeaba le vorbesc, le spun că poate
Ceva-n ideea lor este greșit,
Ei tot găsesc, să-mi pună bețe-n roate,
Un crez ce nu-i niciunde pomenit.

Am nume, e firesc, am și prenume,
În evidențe știu că sunt un cod,
Dar se insistă că-n această lume
A dovedi că-s eu nu-i un alt mod.

Hârtia ce o am, oficială,
Că m-am născut, ca om, în mod real,
Nu-i îndeajuns, e pusă la-ndoială
Chiar dacă e un act original.

Că la-ndoială-s pus, prin recurență,
Nu-i ceva nou, ba chiar nu mă mai mir,
Nici că lipsește minima decență
Al celor ce și-n gând sunt în delir.

Exist și sunt, nu-n formă aparentă,
Exemplul ce-i, plin de dovezi, atu
Al semnului, ca urmă și amprentă,
De-a da răspuns mai mult de Da ori Nu!

Unii îmi cer hârtii... N-au cum să creadă
Că fiecare om e unicat,
Iar Dumnezeu nu dă hârtii dovadă
Ca să se simtă bine un ratat.